Despre votul obligatoriu (V)

7. Cine voteaza?

Votul este un mecanism imperfect (la fel şi democraţia), care are o singură funcţie: să numere opiniile, aşa cum zice Sartori în Teoria Democraţiei Reinterpretată, pe care o recomand. Dacă votul număra opiniile, e important să vedem ale cui sunt opiniile.

Susţinătorii votului obligatoriu plecă de la premisa că indivizii „de calitate” nu doresc să voteze, de aceea Dan Diaconescu are o cota atât de bună în sondaje. Ei bine, eu nu sunt deloc de acord. Pe lângă faptul că această asumpţie nu e bazată pe nimic, deşi este larg împărtăşită în România (de o asemenea manieraă încât a devenit o dovadă a capacităţii mentale ridicate să nu votezi), ea este şi teribil de infantilă. Scopul introducerii votului obligatoriu, din ce am înţeles eu, este mobilizarea masei cetăţenilor, scârbiţi de politică, cointeresarea majorităţii care suferă de pe urma alegerilor pe care le fac prin vot minorităţi formate din activişti de partid.

Cât despre cetăţeni, nimeni nu spune că ei sunt cu toţii inteligenţi. Ca să revenim la situaţia noastră, România este o ţară populată de foarte mulţi privitori la OTV. Revolta facilă împotriva ascensiunii Partidului Poporului este cel puţin amuzantă: conform principiilor electorale, 10% din populaţie este reprezentată de ei pentru că respectivii cetăţeni chiar sunt la fel de ……… (completaţi pe linia punctată) ca personajele care fac audienţă acolo. Oare ce s-ar întâmpla dacă votul ar fi obligatoriu? Nu cumva ar veni mai mulţi …….. la vot? Nu cumva unii dintre alegătorii raţionali ar considera că orice politician care militează pentru democraţie cu forţa ar face mai bine să stea o vreme pe banca de rezerve, să-şi reconsidere poziţia? Nu cumva indivizii care votează „contra sistemului” s-ar înmulţi? Absenteismul ca protest electoral nu va fi anulat, ci transferat în exprimarea votului.

Nu poţi obliga pe toată lumea să fie interesată de politică. Cei care se preocupă sau doresc să se preocupe nu trebuie să fie limitaţi de vot. Din contra, ei considera mai degraba că votul nu este îndeajuns. Astfel, ei pot să-şi faca un partid, pot deveni membri ai unui partid deja existent, se pot înregimenta în societatea civilă. În acest fel, opiniile pe care le susţin şi în care au investit multe resurse (interes, timp, bani) vor cântări mai mult decât opiniile celor care merg la vot pentru că trebuie.

8. Responsabilitate civică şi apatie politică

După cum am afirmat mai sus, obligativitatea nu determină responsabilitatea. Responsabilitatea se obţine prin educaţie, nu prin constrângere. Un exemplu recent este Bac-ul 2011, când condiţiile iî care a fost realizată testarea din vară nu i-au determinat pe elevii care au picat să înveţe mai mult pentru sesiunea din toamnă. Promovabilitatea în vară a fost de 44,47%, cea din toamnă de circa 20%.

Mai mult, nici măcar alegerea nu determină responsabilitatea, mai ales în cazul politicii. Rezultatele generate de procesele democratice şi de procesele colective în genere sunt greu de intuit de către cetăţeni, deoarece răspunderea şi beneficiile se împart între foarte mulţi oameni. Despre asta s-a scris mult, Schumpeter, Buchanan, Arrow sunt doar câteva exemple. Apariţia unor chestiuni fundamentale care să afecteze toţi cetăţenii care aleg are o probabilitate mică. Cetăţenii se exprimă în mod direct asupra unor lucruri ca aderarea la NATO sau la Uniunea Europeană, când opţiunile sunt DA sau NU.

Astfel, doar când ai ceva consistent de pierdut sau de câştigat te implici în luarea deciziilor. Restul e publicitate: criza e motivul principal pentru care lumea a mers la vot în America la alegerile din 2008, nu faptul că unul dintre candidaţi era de culoare.

Apatia politică nu se exprimă prin faptul că oamenii stau acasă sau merg la grătare în loc să meargă la vot. Apatia se menţine la fel de bine şi dacă ei sunt obligati să se deplaseze până la urna de votare şi să pună o ştampilă pe un candidat.

Dezinteresul pentru politică poate fi raţional. De fapt, în genere el este cu atât mai raţional cu cât sistemul funcţionează mai bine. În plus, este raţional şi dacă nu aştepţi multe beneficii de pe urma politicii. Dacă ai o afacere prosperă, nu te interesează decât ca întregul angrenaj care furnizează regulile pe baza cărora acţionezi, în speţă democraţia liberală, să se menţină. Nu te interesează efectiv cine iese învingător în alegeri, câtă vreme se păstrează democraţia.

Aşadar, dezinteresul pentru politică este raţional şi dacă sistemul merge bine, şi dacă merge prost. În primul caz eşti mulţumit indiferent de rezultate, în al doilea eşti nemulţumit indiferent de rezultate. Totuşi, în ciuda dezinteresului comun pentru votul europarlamentar din 2009, când prezenta la vot a fost la fel de scăzută în ţările Europei Vestice şi în cele ale Europei Estice, motivele sunt fundamental diferite. E adevarat că nici un sistem democratic nu e perfect, dar problemele Vestului sunt incomparabil mai restranse decât ale Restului. Una e corupţia la nivel înalt şi alta e corupţia la orice nivel.

9. Globalizarea

Uniunea Europeană este întruchiparea unui alt motiv al indiferenţei: „societatea globală” în care trăim determină globalizarea politicii. Indivizii gândesc că politicienii pe care îi aleg fac parte dintr-un sistem complex, european şi mondial, şi nu vor acţiona chiar după bunul plac. Desigur, ar putea să greşească în anumite probleme mai restrânse ca dimensiune, dar politicile pe care le instituie trebuie să fie coerente cu cele ale întregului mecanism. Cu alte cuvinte, responsabilitatea alegătorului este încă o dată diminuată, iar prezenţa sa la urne este cu atât mai puţin relevantă.

Dar, aşa cum am văzut în cazul protestelor ACTA şi al Tratatului Fiscal, Parlamentul European dobândeşte o importanţă tot mai mare, Uniunea Europeană câştigă în autoritate, lucru care va determina cu siguranţă o schimbare a atitudinii alegătorilor la următorul scrutin.

10. Probleme post-factum

Primo:

E mai dificil de sesizat, însă pentru ca această propunere să devină realitate, ea trebuie în primul rând să fie asumată politic, pe baza unei iniţiative legislative. Şi aici apare prima problemă: politicienii nu vor dori niciodată să-şi asocieze imaginea cu votul obligatoriu, într-o ţară în care politica este constant desconsiderată şi în care „datoria civică” e o sintagmă folosită mereu demagogic. Nimeni nu-şi vrea numele alăturat discursului: „ĂŞtia au votat În Parlament să ne oblige pe noi să-i votăm!”.

Secundo:

Asumând că votul obligatoriu este moral şi intră în aplicare prin Constituţie, moralitatea sa nu l-ar face aplicabil la toate nivelurile? El ar trebui să fie prezent în Parlament, precum şi în orice fel de organizaţie care funcţionează pe principiul majorităţii. Abţinerea în cadrul procesului decizional ar fi eliminată.

11. Concluzie

În locul votului obligatoriu, poate ar fi mai utilă creşterea securităţii în procesul de numărare a voturilor. Fraudele majore se fac prin turism electoral, prin voturi telefonate (ştampilarea buletinelor de vot ale unor persoane care nu au fost prezente), prin vot dublu în secţiile speciale s.a.m.d.

Fundamentală mi se pare însă prezenţa atitudinii capitaliste sau, mai elegant spus, individualiste. Până când ea nu va „prinde” în România, putem să discutam noi cât vom dori, propund una şi respingând alta. Eu sunt de părere că ar fi mai util să ne îndreptăm dorinţele de mai bine spre modalitati concrete prin care să îndreptăm (sau măcar să afectăm) lucrurile eficient, practic şi punctual. Eu nu cred că România actuală este un spaţiu propice marilor reforme sociale. Singura situaţie din întreaga noastră istorie care a beneficiat de circumstanţe pozitive în acest sens a fost revoluţia politică radicală liberală din perioada 1848-1880 (cu aproximaţie). Mai mult decât atât, introducerea votului obligatoriu nu ar fi o reformă, ci o măsură reacţionară. Numai în comunism (cu excepţia subînţeleasă a momentului 1990) candidaţii se puteau lauda cu prezente la vot apropiate de 100%.

Îndemnul lui Wittgenstein, despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă, ar putea să constituie un punct de pornire şi pentru adepţii exprimării obligatorii a votului.

Votul e necesar doar pentru cei care au ceva de spus. Dar nu e suficient dacă ei vor să acţioneze cu adevărat.

Anunțuri

Despre Tudor

the sWordsman
Acest articol a fost publicat în Politeia și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s