Despre votul obligatoriu (III)

2. Participare şi Reprezentare

Voi sublinia acum distincţia dintre participare şi reprezentare. La nivel instituţional, instrumentul de bază al participării este referendumul, iar cel al reprezentării este votul.

Participarea îi face pe cetăţeni direct responsabili de rezultatul opţiunii, în vreme ce reprezentarea presupune derogarea responsabilităţii către candidaţii aleşi, mandatul obţinut de aceştia exprimând transferul de încredere şi împuternicirea dată de cetăţeni pentru a acţiona în numele lor.

Independenţa dintre participare şi reprezentare presupune că ele sunt două noţiuni diferite, cu implicaţii distincte, care pot fi însă reconciliate.

În înţelesul termenului „reprezentare” se păstrează o doză de implicare, dar „participarea” înseamnă contribuţia efectivă la luarea unor decizii, nu alegerea unor candidaţi care să ia deciziile. Participarea nu e doar „a face parte din ceva”, ci şi „a decide într-o anumită problemă”. În acest sens, doar guvernanţii participă, cetăţenii sunt doar reprezentaţi.

Astfel delimitată sfera acţiunii politice, introducerea votul obligatoriu nu ar duce la o participare mai mare (guvernanţii ar rămâne cu acelaşi statut în luarea deciziilor). Adepţii teoriei merg mai departe, susţinând că un efect clar este o reprezentare mai solidă a cetăţenilor prin procentele „adevărate” ale votului. Dacă un candidat obţine 55% din sufragii şi prezenţa la urne este 100%, atunci el este cu adevarat susţinut de o majoritate reprezentativă.

În acest punct, avem de-a face cu două chestiuni. Prima e pierderea responsabilităţii în exercitarea mandatului. Aşa cum am văzut şi în 2009, de pildă, invingătorii în alegeri se împăunează cu rezultatele, uitând de toţi alegătorii pe care nu au reuşit să-i convingă, de cei care nu-i doresc la conducere. În situaţia unui vot obligatoriu, un rezultat ca acela de mai sus îi dă aripi candidatului ales, care crede că „lumea îi e deschisă”. În acest punct întâlnim o deresponsabilizare a politicianului, care determină apoi ignorarea completă a opiniilor diferite de a sa: el a convins deja o parte semnificativă a populaţiei, cei care-i sunt împotrivă îi sunt complet indiferenţi. A doua chestiune este astfel legitimarea tiraniei majorităţii.

Creşterea reprezentării este o falsă concluzie şi pentru că reprezentarea însăşi depinde în mai mare măsura de candidati, nu de cetăţeni – candidaţii propun programe prin care conving alegătorii, aceştia aprobându-le eventual prin vot, nu invers. O reprezentare mai bună ar fi realizată în situaţia în care candidaţii şi cetăţenii ar conlucra în crearea programului, situaţie pentru care există toate premisele acum, odată cu dezvoltarea comunicării în mediul virtual, însă votul nu ar avea niciun merit.

Cu alte cuvinte, votul obligatoriu vrea să responsabilizeze cetăţenii. Constrângerea vizează însă prezentarea la urne, nu temeiurile alegerii electorale. Toţi cetăţenii vor putea exprima, parafrazându-l pe Farfuridi, „eu am, n-am treaba, duminica ma duc la vot”. După ce ies de la urne, ei vor putea concluziona că au votat „nici bine, nici rău, adică nici aşa, nici altminteri”. Cetăţenii sunt îndeajuns de responsabili dacă şi-au dat seama că respectivii candidaţi nu le merită votul.

3. Democraţia în secolul al XXI-lea

Democraţia modernă nu implică în mod automat participarea efectivă, ci posibilitatea alegerii, a exprimării unei opţiuni. Ea funcţionează datorită faptului că susţine metode şi procese instituţionale prin care guvernarea să ţină cont de (şi să fie responsabilă pentru) opiniile pe care le exprima cetăţenii.

Având în vedere proporţiile democraţiilor actuale, participarea directă în rezolvarea unor probleme este limitată de mijloacele de participare (incluse într-un sistem birocratic, greoi) şi de importanţa participării în sine (dacă un individ din trei se implică în luarea unei decizii efectul acţiunii e major, dacă unul dintr-un milion face asta rezultatele efective ale opţiunii sale tind spre zero).

De aceea, reprezentarea generală a devenit preocuparea centrală a democraţiilor, nu participarea generală, care e mai mult considerată un ideal. Totuşi, acest lucru nu înseamnă că reprezentarea e singurul mijloc pe care îl au cetăţenii la dispoziţie.

În cadrul votului din democraţiile actuale importantă este opinia, nu puterea. Puterea e un reziduu al discursului democratic din Antichitate. Acolo puterea era un element central pentru că toţi cetăţenii hotărau în mod direct asupra problemelor de pe ordinea de zi. Noi, cetăţeni ai secolului al XXI-lea, alegem oameni, nimic mai mult. Doar în cazul referendumului se mai păstrează aceeaşi conotaţie a puterii.

Alegerea în cadrul unui scrutin implică puterea înţeleasă ca putere electorală, capacitatea de a alege un reprezentant, garantată de dreptul electoral. Ea nu este impusă: poţi alege să nu alegi. Asta înseamnă că poţi hotărî să nu dai nimanui girul tău, astfel că puterea ta electorală se pierde. Cetăţenii care nu merg la vot consideră că e mai bine ca ea să fie pierdută decât să fie atribuita cui nu trebuie.

Anunțuri

Despre Tudor

the sWordsman
Acest articol a fost publicat în Politeia și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s