Civism si neosecurism – partea I

De multe ori am facut referire la mentalitatea securista care are drept motto sintagma „toti suntem de vina!”. Acest curent propagandistic de gandire este specific raportarilor la perioada comunista, in care rezistenta fata de sistem era „minima”. Doar pentru ca luarile oficiale de pozitie impotriva regimului nu erau foarte prezente nu adevereste faptul ca nemultumirea nu exista. Doar pentru ca rezistenta era subversiva, de cele mai multe ori interiorizata si arareori asumata in public, asta nu-i minimalizeaza importanta. Doar pentru ca nimeni nu spunea nimic, asta nu inseamna ca nu era nimic de spus.  Doar pentru ca nimeni nu parea a fi impotriva regimului nu inseamna ca toti il sustineau.

Interesant e ca foarte multa lume era nemultumita, inclusiv randurile 2 si 3 ale membrilor de partid, care au preluat puterea in ’90. Nemultumirea e invers-proportionala cu pozitia de putere: cei mai nemultumiti sunt cei care nu au nimic de pierdut.

Nemultumirea Pietei vizeaza situatia in care se afla Romania astazi, o situatie tipic balcanica, tipic romaneasca, tipic mediocra:  e caldut. Jarul s-a prefacut de multa vreme in scrum in soba, dar frigul n-a intrat inca in oasele celor mai multi dintre oameni.

In multele discutii despre Piata Universitatii am auzit argumente de tipul „in ’89 lumea a iesit in strada pentru ca nu se gasea mancare, nu pentru democratie”. Ideile de tipul asta pierd din vedere tocmai faptul ca a iesi in strada si a-ti exprima nemultumirile este un act posibil doar intr-o democratie. Dreptul de a protesta poate fi cunoscut si exercitat doar intr-o tara libera. Asta e si motivul pentru care toate glasurile din Piata Universitatii se unesc mereu strigand Li-ber-ta-te.

Protestului din Piata Universitatii i s-au reprosat multe lucruri.

I s-a reprosat ca nu e reprezentativ – s-a strans prea putina lume nemultumita. De parca democratia ar insemna tirania majoritatii. De parca Piata Universitatii trebuia sa fie un Parlament ales, care sa reprezinte doleantele populatiei Romaniei. De parca protestul in sine trebuia programat, planificat, structurat, dus cu succes la indeplinire.

I s-a reprosat ca este incoerent si inutil – nu are niciun scop. Demisia lui Arafat a fost doar primul motor, „punctu-acela de miscare”, cum spune Eminescu. Scopul este, in continuare, afisarea publica a nemultumirii. Fata de tendintele si dorintele dictatoriale ale presedintelui Basescu. Fata de incompetenta si iresponsabilitatea guvernului Boc. Fata de consolidarea si centralizarea puterii, o incredibila si ne-asteptata revenire a partidului-stat. Fata de permanenta ignorare si ignoranta a ceea ce ar trebui sa fie societatea civila, ai carei lideri s-au lasat multa vreme asteptati in Piata – dar cum ei au multe (contracte) de pierdut de pe urma asocierii cu un astfel de protest, au considerat mai nimerit sa nu vina deloc. Fata de „clasa politica”, o alta sechela comunista a exprimarii curente, care desemneaza o delimitare sociala clara intre politic si restul societatii, o distinctie partizana de tipul „Ei si noi”, care serveste generalizarilor acerebrale de tipul „toti sunt la fel”. Fata de reprimarea brutala a manifestantilor. Fata de indiferenta celor ramasi caldut in casa. Fata de ce inseamna Romania pentru romani.

I s-a reprosat ca este futil – nu poate rezolva nimic. Iata ca Arafat a revenit la Ministerul Sanatatii. Iata ca proiectul de lege a fost retras si este revizuit. Dar, cel mai important, iata romani protestand. Acalmia a fost inlocuita de empatie. Disperarea nu a distrus speranta. Resemnarea s-a metamorfozat in incredere. Spiritul civic a reinviat si tocmai absenta unui scop unitar este lucrul care asigura veridicitatea protestului din Piata Universitatii.

In mod paradoxal, lui i s-a reprosat tocmai ca nu este un protest adevarat. Ca participantii sunt cumparati, ca lozincile si pancartele sunt fabricate, ca nemultumirea e artificiala. Insa eterogenitatea participantilor (tineri si seniori, hippioti si ultrasi, credinciosi si atei, rockeri si hipsteri, intelectuali si oameni simpli), absenta liderilor si varietatea revendicarilor au infirmat repede aceasta ipoteza. Ramasi fara optiuni, criticii au revenit la vechile invataturi si la obisnuitele practici. Au preferat o abordare indirecta, furisata, urmand dictonul „if you can’t beat them, join them„.

Prin urmare, in Piata au aparut scandari de tipul „PDL si USL, aceeasi mizerie”. Fapt interesant: in timpul interventiei in forta a jandarmilor de joi seara, cand in Piata Universitatii au ajuns cateva mii de participanti de la mitingul opozitiei, un banner cu sloganul de mai sus a fost singurul ocrotit de noroc si de bastoane, fiind iertat atat la intalnirea celor doua grupuri de scutieri, cat si mai tarziu, la dispersarea manifestantilor spre Piata Romana.

Va urma

Sunt de acord
Anunțuri

Despre Tudor

the sWordsman
Acest articol a fost publicat în Polis și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s