România există, românii nu

Mic glosar de la dexonline.ro:

Ţară –  Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat.

Popor – Formă istorică de comunitate umană, superioară tribului și anterioară națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au aceeași tradiție culturală.

Naţiune – Comunitate stabilă de oameni, istoricește constituită ca stat, apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, care se manifestă în particularități specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.

Îmi aduc aminte că râdeam de Mircea Badea când spunea despre România că nu există. Dar îmi dau seama că l-am nedreptăţit oarecum: România există, e un loc frumos care are toate formele de relief, resurse naturale bogate, clima temperat continentală etc. Din punct de vedere geografic nu sunt probleme. Mai mult, România există şi ca ţară, în termenii definiţiei de mai sus, dacă renunţăm la cuvântul „popor”.

Şi trebuie să renunţăm la acest cuvânt, el nu are acoperire în realitate: pentru că pe teritoriul statului român nu găsim români, ci triburi de localnici; pentru că singura trăsătură comună a locuitorilor este chiar faptul că trăiesc pe suprafaţa statului român; pentru că aceşti locuitori nu vorbesc o limbă comună; pentru că ei nu sunt interesaţi cu adevărat de tradiţii; pentru că ei se gândesc cum să se separe în loc să se unească; şi, cel mai important, pentru că ei înşişi nu se percep ca fiind români.

Toate aceste motive mă duc cu gândul la o întrebare simplă, rămasă deocamdată fără răspuns: „Ce înseamnă să fii român?”.

Sunt român dacă vorbesc româneşte? Limba reprezintă o problemă delicată. Mulţi „locuitori” nu vorbesc corect româneşte, foarte mulţi chiar îşi doresc să nu o mai facă, plecând să-şi caute împlinirea într-o altă ţară sau plecându-şi privirea când sunt întrebaţi de unde sunt (mă gândesc că ar fi interesant de aflat pentru câte persoane „România” este răspunsul la întrebarea „De unde eşti?”, dar şi la întrebarea „Unde ai vrea să trăieşti?”). Având toate acestea în vedere, limba nu mi se pare un criteriu de apartenenţă valid.

Oare tradiţiile mă fac român? Sunt într-adevăr român dacă tai porcul, mănânc sarmale ori piftie şi merg la colindat de Crăciun, dacă încondeiez ouă de Paşti, dacă am meniu de mici şi bere de 1 mai, dacă sunt botezat creştin ortodox? Aceste tradiţii, oricât de frumoase (mai puţin pentru porci), nu au din păcate relevanţă aici, deoarece sunt impuse şi reprezintă norme sociale în faţa cărora mă înclin. Mai mult, ele sunt o parte a moştenirii culturale în sens etnic, nu naţional.

Pentru a fi mai clar: dacă cred că România e mai mult decât un şir de munţi, o colecţie de râuri şi o găletuşă de nisip de la Marea Neagră, dacă urmăresc parada militară în Prima zi din decembrie, dacă tresar când aud Imnul, dacă respect Drapelul, dacă fac toate aceste lucruri fără vreun motiv sau o cauză evidentă mă simt mai român decât oricând altcândva. Aş putea chiar afirma că am „mândrie naţională” şi consider acest lucru cu atât mai frumos când nu prea există argumente, ci doar speranţă.

Din păcate însă, speranţa nu constituie un proiect concret despre viitor, la fel cum nici mândria naţională nu presupune existenţa unei naţiuni: sunt mândru şi de numele meu, dar asta nu îl face un nume frumos sau mai bun decât altele, sunt mândru de faptul că m-am născut în România, dar asta nu spune mai nimic despre România, ci despre mine. Glumind puţin, aş spune că sunt un patriot fără patrie.

Există deci în România tradiţii naţionale, nu doar culturale, însă ele sunt cele de care toată lumea se grăbeşte să abuzeze. Dacă tradiţiile culturale sunt norme sociale „impuse”, cele naţionale sunt „alese” pentru efect. Sloganul primelor este „Just do it”, iar cel care s-ar potrivi ultimelor este „Vopseşti uşor, vopseşti cu spor” (de la morala fabulei cu gardul şi leopardul).

Sunt român dacă respect tradiţiile culturale, dar din punctul meu de vedere apartenenţa rămâne în continuare mai degrabă geografică. Tradiţiile naţionale au ceva aparte, prin intermediul lor aş putea fi membru al tribului exclusivist al româniştilor. Concurenţa este însă acerbă, iar impostura omniprezentă.

Luând toate aceste lucruri în considerare, nu e de mirare că oamenii doresc să acţioneze separat şi nu laolaltă. Societatea românească este atomizată, disparată. Cei care încă mai cred în posibilitatea existenţei unei naţiuni române caută să se izoleze, încercând astfel să-şi prezerveze idealurile, pentru că noroiul acoperă chiar şi cel mai preţios diamant. Ei nu se mai consideră români, ci doar idealişti, „românişti„.

Dar nu aceasta e metoda corectă, acţionând astfel ei doar amână inevitabilul. Nu cred că eu am soluţia, dar sper că am găsit un posibil prim răspuns pentru ceea ce înseamnă să fii român acum.

Eşti român dacă nu ţi-e teamă să fii o flacără în bătaia vântului.

Anunțuri

Despre Tudor

the sWordsman
Acest articol a fost publicat în Polis. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s